Bizar..sau poate doar logic..

Mergem pe stradă ...ne uităm în jur..ceea ce vedem ne creează o stare de nepăsare totală..

Peste tot doar figuri triste, dezamăgite, speriate parcă de tot ceea ce urmează mâine.. Ne întrebăm dacă ceilalţi ne văd exact aşa cum îi vedem noi pe ei...ne uităm într-o vitrină..şi privirea ni se opreşte asupra expresiei feţei..cu indiferenţa tipică observăm că ochii noştri nu mai au strălucirea pe care o aveau odinioară...oftăm..întoarcem privirea şi păşim mai departe pe trotuarul pe care ne prăbuşim în fiecare zi..

Ne simţim atât de singuri între atâtea persoane...parcă nici nu aparţinem acelei lumi devoratoare, necunoscute..dar totuşi care ne exasperează ...

..SINGURĂTATEA ...ea este unica alături de care ne simţim, paradoxal, cel mai bine, ne simţim în elementul nostru...bizar şi totuşi normal..

O plută şubredă...

Ne mai întrebăm dacă merită să facem pasul mult visat ...CĂSĂTORIA...
Într-o lume dirijată de material, în care uităm de adevăratele valori şi reuşite...păşim spre o scară şubredă a acestei instituţii a căsătoriei..
Iată ce spune vestita romancieră PAM BROWN..

"Căsătoria este începutul unei întreprinderi. Teoretic vorbind, doi oameni au hotărât că se iubesc, se respectă şi au încredere unul în celălalt îndeajuns cât să-şi dorească a-şi petrece restul zilelor împreună. Vor construi astfel ceva ce, pentru cei din afară pare extrem de simplu, dar care, de fapt este extraordinar de complex - o arcă a lui Noe făcută să reziste pe orice vreme. În realitate, bineînţeles, oamenii dau greş în căsătorie din o mie de motive - şi deseori îşi petrec restul vieţii pe o plută şubredă, legată cu aţă. Însă orice ambarcaţiune va continua să plutească atâta vreme cât cei care au construit-o preferă să rămână pe ea, în loc să rişte compania rechinilor. O barcă poate fi doar un simplu mijloc de a supravieţui - sau calea spre o mare descoperire. Cursul ei poate fi haotic, reparaţiile la construcţia iniţială, frecvente şi pline de riscuri - dar dacă încă pluteşte, are, în pofida tuturor ciudăţeniilor, un aer sărbătoresc, un suflu plin de viaţă, răspândind o camaderie tihnită."

....orice relaţie ar putea fi definită astfel..dar oare până unde putem merge cu această plută şubredă?...care este talazul care o va cufunda? sau cum ne putem apăra de acest val ...valuri?

DOLCE ANGELO...

http://www.youtube.com/watch?v=fHlDJbPgntQ


Atunci când pe cărările ascunse mă vei căuta,
Când noaptea nopţii vei dori să fie zi, mă vei striga,
Caută-n adâncul inimii şi-acolo eu voi fi…
Caută-n orice rază de soare…voi veni!




De-ai fi un înger, te-aş iubi

De-ai fi un demon, n-aş fugi!



Oricare-i preţul, voi plăti,
Să fiu cu tine..mereu, doar noi, noi doi …
Doar prin atingeri,doar prin suspine
Cu zorile de ziuă de iubire pline,
Fără de cuvinte sau regrete
Cu mângâierea ta, cu răsuflarea ta, cu tine!!!

D.C. ?

Uneori viaţa ne aduce în faţa unor situaţii atât de incerte încât purtăm mereu pecetea întrebării "DE CE?", ca şi cum ar fi un laitmotiv al vieţii noastre. Ea ne însoţeşte de la primul până la ultimul pas, fără a primi un răspuns edificator. Dar, probabil, răspunsurile zac în noi, fără a le recunoaşte, fără a avea puterea de a le identifica.

Inconştienţa este ceea ce ne maschează comoditatea în fiecare clipă. Preferăm să alegem calea cea mai uşoară, ieşirea "pe uşa din spate", ca nişte indivizi speriaţi, ameninţaţi mereu de ideea "recunoaşterii". Întrebarea pune stăpânire pe gândurile noastre, ne lăsăm pradă ei fără a conştientiza că aceasta ne va suprima instinctul de "a trăi", ne va orbi claritatea şi ne va stinge speranţa. Ea capătă o personificare în fiinţa noastră, devenind un alter ego, care mai devreme sau mai târziu se va naşte sub altă formă..cea a deziluziei, cea a dezolării..fără a mai putea evada, devenind captivi în propria carapace, prizonieri fără o zi a eliberării..

şi totuşi... DE CE? PENTRU CE?.. întrebări..întrebări..