Am fost într-o vreme, pe când viaţa începuse să mi se pară atât de cenuşie încât
nu mai merita trăită, un maniac al jocurilor pe computer. Timp de vreun an de zile am avut nevoie de doza zilnică de virtualitate: îmi făceam toate treburile pe fugă, renunţasem la mâncare şi la somn şi îmi tremurau mâinile după claviatură şi mouse[…]
Pe lângă multe alte efecte de adâncă alienare, jocurile de acţiune şi strategie mi-au schimbat, în acea vreme nu tocmai îndepărtată şi nici tocmai cu desăvârşire
încheiată, însăşi ideea despre om, despre trup, despre felul cum arată şi funcţionează bucata asta complicată de materie care ascultă – parţial- de voinţa noastră.[…].
Dar ceea ce deosebeşte esenţial vieţile noastre virtuale de cele reale este miraculoasa şi binecuvântata putere de a da „Save”. „Salvează, tati, salvează!” îmi
spune fiică-mea, alarmată, din două în două minute, de câte ori mă priveşte jucându-mă. „Jucându-mă?” Nu: trăindu-mi viaţa virtuală, cea în care sunt erou, în care n-am nevoie de prietenie, dragoste sau fericire, cu o intensitate cum n-am trăit niciodată în „lumea cea comună”. Inaintea fiecărei confruntări decisive „salvez”. Dacă pierd, dau timpul înapoi de unde am salvat şi-mi îndrept greşeala. Altfel, rareori aş putea încheia un joc. Dacă, vreodată, aş fi consultat de autorul jocului în care trăim cu toţii şi aş putea să sugerez o singură îmbunătăţire a lui, asta aş îndrăzni să cer:
„Doamne, dă-ne, măcar de câteva ori în viaţă, puterea de a folosi comanda Save!”, de a da timpul înapoi, de a şterge remuşcarea, suferinţa, răul provocat altora, de a repara ireparabilul. [...]
nu mai merita trăită, un maniac al jocurilor pe computer. Timp de vreun an de zile am avut nevoie de doza zilnică de virtualitate: îmi făceam toate treburile pe fugă, renunţasem la mâncare şi la somn şi îmi tremurau mâinile după claviatură şi mouse[…]
Pe lângă multe alte efecte de adâncă alienare, jocurile de acţiune şi strategie mi-au schimbat, în acea vreme nu tocmai îndepărtată şi nici tocmai cu desăvârşire
încheiată, însăşi ideea despre om, despre trup, despre felul cum arată şi funcţionează bucata asta complicată de materie care ascultă – parţial- de voinţa noastră.[…].
Dar ceea ce deosebeşte esenţial vieţile noastre virtuale de cele reale este miraculoasa şi binecuvântata putere de a da „Save”. „Salvează, tati, salvează!” îmi
spune fiică-mea, alarmată, din două în două minute, de câte ori mă priveşte jucându-mă. „Jucându-mă?” Nu: trăindu-mi viaţa virtuală, cea în care sunt erou, în care n-am nevoie de prietenie, dragoste sau fericire, cu o intensitate cum n-am trăit niciodată în „lumea cea comună”. Inaintea fiecărei confruntări decisive „salvez”. Dacă pierd, dau timpul înapoi de unde am salvat şi-mi îndrept greşeala. Altfel, rareori aş putea încheia un joc. Dacă, vreodată, aş fi consultat de autorul jocului în care trăim cu toţii şi aş putea să sugerez o singură îmbunătăţire a lui, asta aş îndrăzni să cer:
„Doamne, dă-ne, măcar de câteva ori în viaţă, puterea de a folosi comanda Save!”, de a da timpul înapoi, de a şterge remuşcarea, suferinţa, răul provocat altora, de a repara ireparabilul. [...]
