Sufletul e ca o cetate. Un om înţelept spunea că „Singura
cetate ce nu poate fi cucerită cu sila, este sufletul omului.” Câte bătălii se
poartă pentru dominarea unui suflet, mai ales de raţiune. Este uimitor câte secrete zac în suflet. Singurul
pe care nu îl putem minţi este EL. Masca pe care o purtăm în fiecare zi este
trădată în faţa LUI, un etalon al realităţii noastre.
De nenumărate ori auzim: „Deschide-ţi sufletul în faţa
mea.” Acest fapt este imposibil de realizat deoarece suntem conştienţi că
momentul în care am face asta, suntem compromişi. Identitatea noastră dispare,
apare vulnerabilitatea, slăbiciunile se luptă să iasă la suprafaţă, iar fiinţa
se află în cel mai mare pericol: EXPUNEREA. Astfel, prefăcându-ne în persoane
puternice, zăbrelim orice uşă care ar însemna o posibilă intrare către
profunzimea noastră şi devenim prizonieri între stâncile orgoliului. Unii ar
numi acest orgoliu, o modalitate de protecţie, alţii o cale de atac sau
contraatac, însă în orice sens, orgoliul constituie otravă pentru suflet.
Şi totuşi, când încercăm să doborâm o persoană, ştim că
ţinta sigură este sufletul. Ne înarmăm cu săgeţi în tolbă, găsim unghiul
potrivit care ne oferă posibilitatea de a ţinti cu precizie şi ....deschidem o
rană. Ea, la început poate fi minoră, dar vazând că am reuşit să ajungem până
acolo, nu ne oprim, ci ne dorim mai mult şi atunci amplificăm rana minoră sau
deschidem alte răni. Când suntem siguri că ne-am atins scopul, nu putem stopa
înaintarea. Ne transformăm în altceva decât fiinţe umane, ne apropiem de
victimă şi ne prefacem preocupaţi, acordăm „primul ajutor” şi devenim mari
eroi. Dar, după un timp când ne plictisim de acest rol evlavios, sfârşim ce am
început, aplicând lovitura letală victimei. Bizar sau nu, satisfacţia ultimă
este mai mare decât cea iniţială şi ne demonstrăm încă o dată puterea pe care o
deţinem să distrugem...un suflet.
Parşivitatea omului este atât de puternică, încât acesta este
capabil să construiască, să clădească din temelii relaţia cu un alt suflet, şi
apoi să îl doboare la pământ fără nici cea mai mică remuşcare.
Sufletul este o cetate care nu poate fi cucerită, dar cu
siguranţă poate fi arsă din temelii.