De ce barbatii “trebuie”, iar femeile “depinde”?



Daca ne gandim la semnificatia celor doua verbe, „a trebui” si „a depinde”, ele sunt intr-o oarecare opoziție, ca sens, la fel ca si cele doua „rase”: cea masculina si cea feminina. Insa legatura este una chiar stransa intre obligatie si optiune, in special daca ne gandim la relatiile dintre barbati si femei.
Actualmente, exista o manipulare, mai mult sau mai putin vizibila a femeii asupra barbatului. Desigur ca termenul „manipulare” e destul de greu de digerat cand vine vorba de stirbirea autoritatii „masculului” asupra „femelei”. Manipularea EI se regaseste in atuurile de care aceasta este tot mai constienta, profitand la maximum pentru a-si atinge scopurile in privinta LUI. Astfel, o femeie cu un caracter puternic va sti intotdeauna care ii sunt pretentiile si nu va ceda pana acestea nu vor fi onorate.
Lucrurile se pot discuta din două perspective generale si foarte clare: profesionala si personala. Daca ne gandim la cea profesionala, este cert ca o femeie, in prezent, se va lupta cu toate fortele pentru a obtine locul ce i se potriveste intr-o ierarhie a unei companii, mai ales daca este concurenta unui barbat. Din punct de vedere personal, in relatiile cu un barbat, majoritatea femeilor isi doresc intaietate si control, astfel incat sa poata gestiona usor relatia. La nivel personal, EA se foloseste constient sau nu (pentru ca multe dintre ele nu recunosc acest fapt), de sexualitatea lor pentru a obtine ce doresc de la un barbat. ELE cunosc simplitatea gandirii unui barbat atunci cand e vorba de sex, dar mai ales slabiciunea LOR in ceea ce priveste confortul sexual. Tocmai din aceasta cauza, SEXUL este cel care permite unei femei sa pretinda, sa ceara si sa obtina.
Traim intr-o lume pragmatica, inconjurati de persoane care nu mai depasesc granitele concretului, decat in situatii speciale. Ne ascundem dupa clisee si aforisme, cand de fapt, fiecare avem un scop pe care de cele mai multe ori nu-l recunoastem. In acest caz, putem discuta despre o ipocrizie neta in randul omenirii. Oamenii sunt superficiali. Barbatul marturiseste cu tarie ca isi doreste langa el o femeie care a dobandit calitatile unei sotii exemplare, dar el o cauta in alte parti pe cea care ii ofera satisfactie carnala pentru a-si realiza cele mai ascunse fantezii. Femeia decalară cu stoicism ca omul visurilor ei este o persoana intelegatoare, iubitoare si tandra, insa este atrasa de barbatul fatal. Cu toate acestea, omenirea evolueaza, iar exponentii ambelor sexe au inceput sa trieze si sa accepte tot mai greu persoanele care nu se incadreaza in propriile standarde. Deci da, suntem intr-o permanenta condradictie a ceea ce afisam si ceea ce ne dorim cu adevarat.
Desi le mustram cu prima ocazie ivita, exista o categorie mai noua a femeilor care s-au adaptat cel mai usor lipsei de ipocrizie si au curajul de a-si recunoaste dorintele vis-a-vis de un barbat. ELE sunt criticate pentru materialismul lor tot mai vizibil si accentuat. Dar nu este altceva decat o rezolvare a unei ecuatii simple in care necunoascuta este SCOPUL. Tocmai din aceasta cauza, acest tip de femeie este mereu lovita cu pietre atat de barbatii nesiguri, cat si de femeile frustrate de imposibilitatea de a „fi ca si ELE”.
Asadar, „trebuie” este raspunsul care va fi atasat de barbatii cu slabiciuni vizibile, iar „depinde” este raspunsul femeii care este sigura de sex-appeal-ul dispersat.

CETATE

Sufletul e ca o cetate. Un om înţelept spunea că „Singura cetate ce nu poate fi cucerită cu sila, este sufletul omului.” Câte bătălii se poartă pentru dominarea unui suflet, mai ales de raţiune. Este uimitor câte secrete zac în suflet. Singurul pe care nu îl putem minţi este EL. Masca pe care o purtăm în fiecare zi este trădată în faţa LUI, un etalon al realităţii noastre.


De nenumărate ori auzim: „Deschide-ţi sufletul în faţa mea.” Acest fapt este imposibil de realizat deoarece suntem conştienţi că momentul în care am face asta, suntem compromişi. Identitatea noastră dispare, apare vulnerabilitatea, slăbiciunile se luptă să iasă la suprafaţă, iar fiinţa se află în cel mai mare pericol: EXPUNEREA. Astfel, prefăcându-ne în persoane puternice, zăbrelim orice uşă care ar însemna o posibilă intrare către profunzimea noastră şi devenim prizonieri între stâncile orgoliului. Unii ar numi acest orgoliu, o modalitate de protecţie, alţii o cale de atac sau contraatac, însă în orice sens, orgoliul constituie otravă pentru suflet.
Şi totuşi, când încercăm să doborâm o persoană, ştim că ţinta sigură este sufletul. Ne înarmăm cu săgeţi în tolbă, găsim unghiul potrivit care ne oferă posibilitatea de a ţinti cu precizie şi ....deschidem o rană. Ea, la început poate fi minoră, dar vazând că am reuşit să ajungem până acolo, nu ne oprim, ci ne dorim mai mult şi atunci amplificăm rana minoră sau deschidem alte răni. Când suntem siguri că ne-am atins scopul, nu putem stopa înaintarea. Ne transformăm în altceva decât fiinţe umane, ne apropiem de victimă şi ne prefacem preocupaţi, acordăm „primul ajutor” şi devenim mari eroi. Dar, după un timp când ne plictisim de acest rol evlavios, sfârşim ce am început, aplicând lovitura letală victimei. Bizar sau nu, satisfacţia ultimă este mai mare decât cea iniţială şi ne demonstrăm încă o dată puterea pe care o deţinem să distrugem...un suflet.
Parşivitatea omului este atât de puternică, încât acesta este capabil să construiască, să clădească din temelii relaţia cu un alt suflet, şi apoi să îl doboare la pământ fără nici cea mai mică remuşcare.

Sufletul este o cetate care nu poate fi cucerită, dar cu siguranţă poate fi arsă din temelii.

Aceeași?!

Ce este fericirea?
E o întrebare pe care ne-o adresăm de foarte multe ori, dar nu întotdeauna reușim să găsim un răspuns potrivit. Fericirea este o stare particulară. Fiecare înțelegem altceva prin acest cuvânt.
E un exercițiu interesant de a spune cuvântul ”fericire”, apoi să observăm care este prima imagine care ne apare în minte: un loc, o persoană, un lucru…
Fericirea durează? E o stare care poate fi prelungită la nesfârșit?
NU! E un moment sau mai multe momente în care suntem mulțumiți, bucuroși, ne simțim învingători, mai presus de oricine și orice. Însă aceste momente trec, mai devreme sau mai târziu. Apoi o căutăm din nou…
    Unde e? Unde a dispărut? O vreau înapoi!
Și de fiecare dată când o regăsim, e altfel, poate cu o intensitate mai mică sau mai mare… Și așa ne raportăm la ce am trăit în trecut, însă acea stare de fericire nu mai poate fi la fel…niciun sentiment nu îl putem asemăna cu ce-am trăit odinioară..TOTUL E ALTFEL!
Și dacă n-ar fi diferit, ar mai conta? Am mai dori să vedem ce urmează? NU!
Viața este o continuă surpriză care te uimește la fiecare pas, și de aici intervine și derivă frumusețea ei. Nimic nu ar mai avea vreun farmec dacă am ști că fiecare floare are același miros, că fiecare vară este la fel de caldă, că fiecare ploaie e la fel de rece, că fiecare sărut e la fel de dulce, că fiecare mângâiere e simțită în același mod…că fericirea e ACEEAȘI fericire.

Faceți căutări pe acest blog