O seară de iarnă...

O seară de iarnă...
Un ceai fierbinte, melodii "melodioase" şi gânduri care se lovesc de ziduri.. În ciuda frigului năprasnic care s-a lăsat peste oraş, există căldura amintirilor frumoase care parcă îşi fac loc în aceste seri reci..
E ciudat cum serile de iarnă devin seri de meditaţie. Niciun anotimp nu ne oferă asemenea momente când putem fi mai aproape de noi decât oricând. Sunt clipe de "spovedanie" sufletească, clipe în care putem fi doar cu...noi înşine, să facem bilanţuri sentimentale, să încheiem contracte cu ego-ul nostru, să ne amintim tot ce-a fost şi să privim spre ce va fi... Se spune că acestea reprezintă realitatea noastră interioară, acea realitate pe care n-o împărtăşim nimănui, pe care n-o recunoaştem decât în situaţii-limită. Sau poate e o realitate pe care nu dorim să o recunoaştem ca fiind proprie, negând până ajungem să credem în negare.
Seri reci...clipe de singurătate pe care, totuşi, le agreăm; chiar ajung să ne încânte şi ajungem la o oarecare împlinire fugitivă a fiinţei noastre. Ne oferim posibilitatea să zburdăm prin nebănuitele colţuri întunecate ale minţii şi sufletului pentru a regăsi, poate, ceea ce credeam uitat...
Finalul serii reci -- un zâmbet cald.. de speranţă, de încredere ...

Ce bine că eşti ...

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nichita Stănescu

Natural

Am pornit cu trenul spre Oltenia...


Verde...verde crud...



Totul e atât de energic, parcă toată vitalitatea se ascundea aici, spre Valea Jiului..Trenul îmi oferă atâtea prilejuri de a-mi bucura privirea cu natura care se desfăşoară în faţa ochilor mei. E un spectacol de culori vii, între care împărăţia cromatică o deţine verdele.
Limita dintre Cer şi Pământ pare atât de bine conturată.
Norii petrec într-un mod numai de ei ştiut. Parcă sfidează orice urmă de umanitate în jocul lor neliniştit. Câte un nor negru îşi face apariţia pe cer, parcă cerând socoteală celorlalţi, impunându-se prin prezenţă.
Soarele îşi revarsă razele peste această împărăţie a naturii. Acesta intră la un moment dat în jocul norilor, bucurându-se şi el de vitalitatea pe care o oferă umanităţii.
Munţii se ridică, maiestuoşi ca nişte regi care domnesc peste regatul verde. Sobrietatea acestora se observă printre ramurile dese ale copacilor, impunând respect oricărei vietăţi care îi zăreşte.
Trenul încearcă să îşi facă loc printre toate minunăţiile naturii înfăţişate fiind ca un ghid pentru călătorul care pribegeşte prin lume.

Fată dragă, nu fi tristă...

14 iulie 2010

...o dată care va rămâne mereu cu multă însemnătate pentru melomanul român.. la aceeaşi dată în anul 1967 se năştea o fiinţă al cărei viitor strălucit se cunoştea probabil undeva...dar peste 43 de ani ... poate nu şi-a mai dorit mai mult decât a realizat..şi ne-a părăsit..
Sufletul unui om e atât de profund şi în acelaşi timp bizar...dar pe lângă suflet, mintea umană e de un mister care nu poate fi niciodată descoperit cu adevărat, poate doar bănuit..
Nefericirea sau neîmplinirea ne poate duce spre porţi nebănuite ale întunericului care pentru mulţi dintre noi...pot fi la un moment dat..."porţi ale Luminii"..
Mădălina a dorit poate să ne ofere într-adevăr "09 Mădălina Manole"... de care nimeni n-ar fi bănuit că ar putea ...pleca ...
Gesturile noastre, chiar şi cele mai necugetate...ne poartă spre eliberare...
Unii înţeleg eliberarea în moduri frumoase, alţii ...plecând...în alte lumi...


Mădălina, Dumnezeu să te ierte...

Odihneşte-te în pace!..

Către izvor..

"Când eram încă tânără ... am citit la un moment dat un poet englez, iar o frază de-a lui m-a impresionat în chip deosebit: Fii ca un izvor care se revarsă, iar nu ca un bazin plin mereu de aceeaşi apă. Am crezut totdeauna că afirmaţia lui era greşită: este primejdios să te reverşi, pentru că poţi inunda zone unde trăiesc persoane iubite, pe care putem să le înecăm cu dragostea şi cu entuziasmul nostru. Am căutat atunci să mă comport toată viaţa ca un bazin, nedepăşind niciodată limitele pereţilor mei interiori." (Veronika se hotărăşte să moară, P. C.)

Majoritatea dintre noi încercăm să nu depăşim aceste "limite ale pereţilor" din diferite motive: teamă, prejudecăţi, comoditate, resemnare sau poate ne complacem între aceşti "pereţi" care ne oferă o anumită siguranţă. Însă visăm la o viaţă sau la un mod de a trăi diferit de ceea ce avem şi uităm de plăcerile noastre, de idealurile pe care odinioară le aveam, uităm.. Dar ele rămân undeva în adâncul sufletului şi uneori, sub un clar de lună, pe o stradă pustie şi întunecată, revin în mintea noastră, iar cu un zâmbet fad le înlăturăm de teamă să nu ne insufle o dorinţă ascunsă şi să ne împiedice în a ne continua mersul în cotidian.

Ce s-ar întâmpla dacă toţi am lupta pentru a obţine ce ne dorim?

Oare am deveni mai egoişti decât suntem?

Mai răi?

Mai meschini?

Mai invidioşi?

Mai avari?

Întrebările rămân deschise ....însă noi vom rămâne închişi între aceiaşi pereţi..

Andain - Time

Azi .....NU!!!!

Dragoste, Edith Södergran...în interpretarea mea

Scrisori de dragoste, Leonid Dimov

Vreau să-ţi vorbesc despre dragoste.
Ce poate fi mai interesant?
..........................................
Unii spun că dragostea este de mai multe feluri.
Nu e adevărat.
Dragostea este una şi indivizibilă.
Este adâncă.
Este delicată.
Este mai ales spontană.
Profunzimea, delicateţea, spontaneitatea însă nu pot fi singurele atribute ale dragostei.
Ele nu au nicio valoare dacă nu sunt strânse în
chinga statorniciei.
Mi-ai spus că mă iubeşti.
Dar dragostea ta este adâncă?
Să presupunem că eu aş fi un factor pasiv.
Adică n-aş face nimic ca să-şi stârnesc interesul.
Sunt sigur că m-ai uita în 5 minute.
De aceea fac pe paiaţa, fac versuri, scriu scrisori, creez împrejurări care
Te-ar putea scoate din ţâţâni, sunt când gelos, când nepăsător, când bun
Când rău, când mincinos, când sincer.
Şi dacă n-aş fi aşa?
Te-aş pierde fără doar şi poate (fără putinţă de întoarcere).

***********

O falsitate!..

MORÁLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică;

Aceasta ar fi prima parte a definiţiei "moralei", aşa cum apare în DEX.

De ce sunt importante aceste norme?
Care este criteriul după care suntem judecaţi de "opinia publică"?
În ce moment suntem consideraţi nişte "nelegiuitori morali"?
De unde primim pedeapsa?
În ce constă ea?

ETC.

Sunt multe întrebări fără răspuns în legătură cu acest subiect. Aşadar le-am putea numi "interogaţii retorice", nu-i aşa? Poate ne-ar fi mai simplu să le acceptăm, ştiind că nu vom primi un răspuns clar de la nimieni, niciodată.

Este evident că există mai multe tipuri de răspunsuri la fiecare dintre întrebările adresate de mine. Dar unul dintre ele mi s-ar părea cel mai "spumos": "În loc să găseşti răspunsuri acestor întrebări care, de fapt, sunt un pretext pentru a nu respecta normele morale ale societăţii, mai bine ai trăi decent pentru a nu regreta mai târziu!"

:)

Mirobolant...nu?!


Aşa mă gandeam şi eu...

Şi totuşi, ce-ar fi să uităm pentru 5 secunde că facem parte din societate, că avem o datorie "morală" de a ne comporta ireproşabil şi să acceptăm că erorile noastre sunt rezultate ale neatenţiei, oboselii, încrâncenării, ale stress-ului, rutinei, monotoniei etc. Uitând, de statutul nostru care, în ultimul timp, a devenit atât de important..reputaţia care este un lucru crucial în devenirea noastră ca "stâlpi ai societăţii"...poate am reuşi să fim noi înşine..poate am reuşi să ne cunoaştem, aruncând masca ...aceea care mereu ne acoperă şi care evoluează mai târziu în nenumărate măşti....

Ce frumos ar fi totul!

Ce simplu ar fi!

Dar nu, mereu vom alege calea cea mai dificilă, e o plăcere pentru noi să devenim "sclavi ai moralei şi ai societăţii". Ne este teamă de propriile noastre alegeri, intuiţii, sentimente..şi ne complacem să trăim cu cineva care ne aduce un zâmbet pe faţă, din când în când, decât să îl alegem pe cel care ne face "să râdem cu gura până la urechi"..... doar pentru că nu este moral!

Şi uite aşa, intrăm într-un cerc vicios, în care ne învârtim, fără scăpare, dar avem tupeul şi neruşinarea să spunem că avem "o viaţă complicată". Da o avem! Deoarece nu avem curajul de a ne trăi viaţa exact aşa cum simţim..

Şi pentru toate astea ni se oferă PEDEAPSA.. cea pe care ne-o oferim ca SENTINŢĂ...suntem proprii noştri judecători...cei mai aprigi, severi, nemiloşi cu viaţa pe care, de altfel, o trăim în fiecare zi...

O falsitate!!!...

:)

SPERANŢA

A aparut ceva, din senin, dar e aici
Ma cuprinde, mă sufocă, îmi dă speranţă
Totul se învarte ca într-o lume plină de mimi
Stăm, ne uităm, nu înţelegem dar continuăm sa traim

În acelaşi joc ciudat suntem ca nişte păpuşi cu sfori
Ne mişcăm, gesticulăm,râdem precum nişte săraci actori
Simţim, pierdem, dobândim, regăsim
Totul în această lume plină de mimi.

Se anunţă o zi banală ca oricare alta
Din senin o fărâmă de lumină se revarsă
Peste viaţa unui nefericit cu suflet de gheaţă

La vederea razei care-l orbea pe neaşteptate
Statu, se gândi să vină de la sine toate
Dorind doar a simţi din nou proaspătul aer
Al unei miresme de primăvară demult uitată. (Dan Băcilă)