CETATE

Sufletul e ca o cetate. Un om înţelept spunea că „Singura cetate ce nu poate fi cucerită cu sila, este sufletul omului.” Câte bătălii se poartă pentru dominarea unui suflet, mai ales de raţiune. Este uimitor câte secrete zac în suflet. Singurul pe care nu îl putem minţi este EL. Masca pe care o purtăm în fiecare zi este trădată în faţa LUI, un etalon al realităţii noastre.


De nenumărate ori auzim: „Deschide-ţi sufletul în faţa mea.” Acest fapt este imposibil de realizat deoarece suntem conştienţi că momentul în care am face asta, suntem compromişi. Identitatea noastră dispare, apare vulnerabilitatea, slăbiciunile se luptă să iasă la suprafaţă, iar fiinţa se află în cel mai mare pericol: EXPUNEREA. Astfel, prefăcându-ne în persoane puternice, zăbrelim orice uşă care ar însemna o posibilă intrare către profunzimea noastră şi devenim prizonieri între stâncile orgoliului. Unii ar numi acest orgoliu, o modalitate de protecţie, alţii o cale de atac sau contraatac, însă în orice sens, orgoliul constituie otravă pentru suflet.
Şi totuşi, când încercăm să doborâm o persoană, ştim că ţinta sigură este sufletul. Ne înarmăm cu săgeţi în tolbă, găsim unghiul potrivit care ne oferă posibilitatea de a ţinti cu precizie şi ....deschidem o rană. Ea, la început poate fi minoră, dar vazând că am reuşit să ajungem până acolo, nu ne oprim, ci ne dorim mai mult şi atunci amplificăm rana minoră sau deschidem alte răni. Când suntem siguri că ne-am atins scopul, nu putem stopa înaintarea. Ne transformăm în altceva decât fiinţe umane, ne apropiem de victimă şi ne prefacem preocupaţi, acordăm „primul ajutor” şi devenim mari eroi. Dar, după un timp când ne plictisim de acest rol evlavios, sfârşim ce am început, aplicând lovitura letală victimei. Bizar sau nu, satisfacţia ultimă este mai mare decât cea iniţială şi ne demonstrăm încă o dată puterea pe care o deţinem să distrugem...un suflet.
Parşivitatea omului este atât de puternică, încât acesta este capabil să construiască, să clădească din temelii relaţia cu un alt suflet, şi apoi să îl doboare la pământ fără nici cea mai mică remuşcare.

Sufletul este o cetate care nu poate fi cucerită, dar cu siguranţă poate fi arsă din temelii.

Faceți căutări pe acest blog