De ce barbatii “trebuie”, iar femeile “depinde”?



Daca ne gandim la semnificatia celor doua verbe, „a trebui” si „a depinde”, ele sunt intr-o oarecare opoziție, ca sens, la fel ca si cele doua „rase”: cea masculina si cea feminina. Insa legatura este una chiar stransa intre obligatie si optiune, in special daca ne gandim la relatiile dintre barbati si femei.
Actualmente, exista o manipulare, mai mult sau mai putin vizibila a femeii asupra barbatului. Desigur ca termenul „manipulare” e destul de greu de digerat cand vine vorba de stirbirea autoritatii „masculului” asupra „femelei”. Manipularea EI se regaseste in atuurile de care aceasta este tot mai constienta, profitand la maximum pentru a-si atinge scopurile in privinta LUI. Astfel, o femeie cu un caracter puternic va sti intotdeauna care ii sunt pretentiile si nu va ceda pana acestea nu vor fi onorate.
Lucrurile se pot discuta din două perspective generale si foarte clare: profesionala si personala. Daca ne gandim la cea profesionala, este cert ca o femeie, in prezent, se va lupta cu toate fortele pentru a obtine locul ce i se potriveste intr-o ierarhie a unei companii, mai ales daca este concurenta unui barbat. Din punct de vedere personal, in relatiile cu un barbat, majoritatea femeilor isi doresc intaietate si control, astfel incat sa poata gestiona usor relatia. La nivel personal, EA se foloseste constient sau nu (pentru ca multe dintre ele nu recunosc acest fapt), de sexualitatea lor pentru a obtine ce doresc de la un barbat. ELE cunosc simplitatea gandirii unui barbat atunci cand e vorba de sex, dar mai ales slabiciunea LOR in ceea ce priveste confortul sexual. Tocmai din aceasta cauza, SEXUL este cel care permite unei femei sa pretinda, sa ceara si sa obtina.
Traim intr-o lume pragmatica, inconjurati de persoane care nu mai depasesc granitele concretului, decat in situatii speciale. Ne ascundem dupa clisee si aforisme, cand de fapt, fiecare avem un scop pe care de cele mai multe ori nu-l recunoastem. In acest caz, putem discuta despre o ipocrizie neta in randul omenirii. Oamenii sunt superficiali. Barbatul marturiseste cu tarie ca isi doreste langa el o femeie care a dobandit calitatile unei sotii exemplare, dar el o cauta in alte parti pe cea care ii ofera satisfactie carnala pentru a-si realiza cele mai ascunse fantezii. Femeia decalară cu stoicism ca omul visurilor ei este o persoana intelegatoare, iubitoare si tandra, insa este atrasa de barbatul fatal. Cu toate acestea, omenirea evolueaza, iar exponentii ambelor sexe au inceput sa trieze si sa accepte tot mai greu persoanele care nu se incadreaza in propriile standarde. Deci da, suntem intr-o permanenta condradictie a ceea ce afisam si ceea ce ne dorim cu adevarat.
Desi le mustram cu prima ocazie ivita, exista o categorie mai noua a femeilor care s-au adaptat cel mai usor lipsei de ipocrizie si au curajul de a-si recunoaste dorintele vis-a-vis de un barbat. ELE sunt criticate pentru materialismul lor tot mai vizibil si accentuat. Dar nu este altceva decat o rezolvare a unei ecuatii simple in care necunoascuta este SCOPUL. Tocmai din aceasta cauza, acest tip de femeie este mereu lovita cu pietre atat de barbatii nesiguri, cat si de femeile frustrate de imposibilitatea de a „fi ca si ELE”.
Asadar, „trebuie” este raspunsul care va fi atasat de barbatii cu slabiciuni vizibile, iar „depinde” este raspunsul femeii care este sigura de sex-appeal-ul dispersat.

CETATE

Sufletul e ca o cetate. Un om înţelept spunea că „Singura cetate ce nu poate fi cucerită cu sila, este sufletul omului.” Câte bătălii se poartă pentru dominarea unui suflet, mai ales de raţiune. Este uimitor câte secrete zac în suflet. Singurul pe care nu îl putem minţi este EL. Masca pe care o purtăm în fiecare zi este trădată în faţa LUI, un etalon al realităţii noastre.


De nenumărate ori auzim: „Deschide-ţi sufletul în faţa mea.” Acest fapt este imposibil de realizat deoarece suntem conştienţi că momentul în care am face asta, suntem compromişi. Identitatea noastră dispare, apare vulnerabilitatea, slăbiciunile se luptă să iasă la suprafaţă, iar fiinţa se află în cel mai mare pericol: EXPUNEREA. Astfel, prefăcându-ne în persoane puternice, zăbrelim orice uşă care ar însemna o posibilă intrare către profunzimea noastră şi devenim prizonieri între stâncile orgoliului. Unii ar numi acest orgoliu, o modalitate de protecţie, alţii o cale de atac sau contraatac, însă în orice sens, orgoliul constituie otravă pentru suflet.
Şi totuşi, când încercăm să doborâm o persoană, ştim că ţinta sigură este sufletul. Ne înarmăm cu săgeţi în tolbă, găsim unghiul potrivit care ne oferă posibilitatea de a ţinti cu precizie şi ....deschidem o rană. Ea, la început poate fi minoră, dar vazând că am reuşit să ajungem până acolo, nu ne oprim, ci ne dorim mai mult şi atunci amplificăm rana minoră sau deschidem alte răni. Când suntem siguri că ne-am atins scopul, nu putem stopa înaintarea. Ne transformăm în altceva decât fiinţe umane, ne apropiem de victimă şi ne prefacem preocupaţi, acordăm „primul ajutor” şi devenim mari eroi. Dar, după un timp când ne plictisim de acest rol evlavios, sfârşim ce am început, aplicând lovitura letală victimei. Bizar sau nu, satisfacţia ultimă este mai mare decât cea iniţială şi ne demonstrăm încă o dată puterea pe care o deţinem să distrugem...un suflet.
Parşivitatea omului este atât de puternică, încât acesta este capabil să construiască, să clădească din temelii relaţia cu un alt suflet, şi apoi să îl doboare la pământ fără nici cea mai mică remuşcare.

Sufletul este o cetate care nu poate fi cucerită, dar cu siguranţă poate fi arsă din temelii.

Aceeași?!

Ce este fericirea?
E o întrebare pe care ne-o adresăm de foarte multe ori, dar nu întotdeauna reușim să găsim un răspuns potrivit. Fericirea este o stare particulară. Fiecare înțelegem altceva prin acest cuvânt.
E un exercițiu interesant de a spune cuvântul ”fericire”, apoi să observăm care este prima imagine care ne apare în minte: un loc, o persoană, un lucru…
Fericirea durează? E o stare care poate fi prelungită la nesfârșit?
NU! E un moment sau mai multe momente în care suntem mulțumiți, bucuroși, ne simțim învingători, mai presus de oricine și orice. Însă aceste momente trec, mai devreme sau mai târziu. Apoi o căutăm din nou…
    Unde e? Unde a dispărut? O vreau înapoi!
Și de fiecare dată când o regăsim, e altfel, poate cu o intensitate mai mică sau mai mare… Și așa ne raportăm la ce am trăit în trecut, însă acea stare de fericire nu mai poate fi la fel…niciun sentiment nu îl putem asemăna cu ce-am trăit odinioară..TOTUL E ALTFEL!
Și dacă n-ar fi diferit, ar mai conta? Am mai dori să vedem ce urmează? NU!
Viața este o continuă surpriză care te uimește la fiecare pas, și de aici intervine și derivă frumusețea ei. Nimic nu ar mai avea vreun farmec dacă am ști că fiecare floare are același miros, că fiecare vară este la fel de caldă, că fiecare ploaie e la fel de rece, că fiecare sărut e la fel de dulce, că fiecare mângâiere e simțită în același mod…că fericirea e ACEEAȘI fericire.

In My Heart

Need To Feel Loved

Clipe

World`s Apart

Save The World

Aparențe


Noi, oamenii, tindem să arătăm ceea ce nu suntem.
Credem mai mult în ceea ce vedem, decât în ceea ce simțim.
Timpurile în care trăim ne sunt martore că aparențele primează. Nu mai contează ce simți, ce bagaj important de cunoștințe, trăiri, calități sau idealuri, porți în spate. Totul se rezumă la ce poți arăta..fizic.
Frumusețea este valoare. Însă am uitat să o căutăm altundeva decât ”afară”. Frumosul nu mai are același sens, nu mai are aceleași coordonate ca odinioară. Nici nu ne mai dorim să îl descoperim, ci să ni se ofere. Căutăm himere, vindem iluzii, ne compromitem, mințim, înșelăm ... pentru un singur scop...să păstrăm APARENȚELE.
Nu mai căutăm comori în adâncimi, ci la suprafață.
Am devenit trecători prin deșerturi fără oaze.

NEVOIE

Necesitatea e ceva primordial in viața noastră. Avem nevoie de aer, de apă, de mâncare, de haine. Acestea sunt necesitățile de bază pentru a trăi. Din punct de vedere fizic, nu avem nevoie de foarte multe lucruri pentru a duce o viață normală în această lume. Însă totul se complică atunci când ne gândim, la necesitățile sufletului nostru.
De ce are nevoie sufletul nostru pentru a supraviețui?
Iubire, comunicare, societate, reușite profesionale pentru a ne satisface ego-ul, relații de prietenie ca să nu fim solitari, bucurii, surprize, sprijin, motivații, scopuri, finalități și lista poate continua la nesfârșit. Pentru sufletul  nostru totul e atat de complicat și în același timp atât de simplu. Întrebarea este de ce nu suntem niciodată mulțumiți cu ceea ce avem, cu ceea ce suntem. Dacă fizicul nostru trăiește într-o lume atât simplă, de ce mintea și sufletul devin două coordonate care nu cunosc proporționalitatea? Mereu alergăm după lucruri materiale pentru a ne satisface sufletul. E un paradox, atât lexical, cât și semantic. Noi suntem antiteza propriei vieți.
Nu mai avem răbdare cu cei din jurul nostru, ne este greu să mai iubim, zâmbim din complezență, cântăm aceeași melodie care nu ne mai trezește nicio trăire, rutina și monotonia au devenit  viața noastră, ne complacem în a ne plânge de milă în mod constant. Dar ceea ce ne-ar aduce împlinire e opusul tuturor acestor lucruri. În ciuda faptului că am înțeles de mult timp acest fapt, continuăm să găsim vinovați, pretexte care ne-ar putea elibera de povara vinei pe care o purtăm mereu, fără a ne trezi la realitate și de A ACȚIONA.
Suntem marionetele propriei minți diabolice care nu reușește să facă distincția dintre ceea ce suntem și ce am putea deveni doar prin simpla acțiune care ne-ar putea schimba viziunea, starea și, în final, viața. Dar e mai simplu să te prefaci că totul este bine așa cum e, că totul va deveni la un moment dat exact așa cum ne dorim, fără a realiza faptul că, de fapt, noi suntem cei care trebuie să lupte cu unicul dușman care se interpune mereu în calea noastră: NOI!
De ce avem nevoie noi?
De dinamică, de viața pe care am uitat să o trăim, de bucuriile mărunte pe care Divinitatea ni le oferă la fiecare pas, de floarea pe care am uitat să o mirosim, de cerul pe care nu-l mai vedem pentru că nu mai știm să privim în sus, de iarba peste care călcăm pentru că nu mai știm să privim în jos. Preferăm să privim înainte, insă am orbit pe parcurs și nu mai distingem nici măcar ceea ce se află în fața noastră.
Avem nevoie de noi pentru a regăsi umanitatea pierdută printre păpușile rătăcite pe trotuar.

Fii Tu, FEMEIE!, Silviu Petrache


Fii tu!

Bucură-te de viața ta, femeie frumoasă,
fii tu cu ochii deschiși spre lumina ce-o simți în suflet,
Cu gura lipită de suflarea destinului ce ți-a șoptit la ureche
Iubirea mult visată din negura vremurilor.
Fii tu cu căldura trupului și învelește goliciunea deziluziilor
Ce te lasă pradă neîncrederii,
Fii tu cu sărutarea ta unduită pe chipul dorinței,
Încrede-te în puterea cunoașterii minții tale
Și lasă rațiunea să zburde pe meleagurile inimii
Pentru a te purta cu fruntea sus spre împlinirea cugetului,
Iar frumusețea ce o simți că se lipește de tine nu o alunga,
Ci o strânge la piept cu nădejdea că într-o zi
Vei deschide ochii și vei găsi lângă tine omul iubit.
Bucură-te de viață, femeie frumoasă
și adu-ți aminte de iubirile trecute cu nostalgia împlinirii
dragostei tale mult visate....
Fii tu, TE ROG!

Din înțelepciunea unui OM

Ziua cea mai frumoasã? Azi.
Obstacolul cel mai mare? Frica.
Lucrul cel mai usor? Sã greşeşti.
Greseala cea mai mare? Sã te autodistrugi.
Cauza tuturor relelor? Egoismul.
Cea mai mare înfrângere? Descurajarea.
Cel mai bun profesor? Copiii.
Prima necesitate? Sã comunici.
Ceea ce te face mai fericit? Sã fii util celorlalţi.
Misterul cel mai mare? Moartea.
Cel mai rãu defect? Proasta dispoziţie.
Cel mai rãu sentiment? Ranchiuna.
Cadoul cel mai frumos? Înţelegerea.
Calea cea mai rapidã? Drumul corect.
Senzaţia cea mai plãcutã? Pacea interioarã.
Refugiul cel mai fericit? Sã zâmbeşti.
Remediul cel mai bun? Optimismul.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.

Maica Teresa de Calcutta.

Ana Blandiana - Cuplu


Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Omul...Eminescu...


A devenit o tradiţie ca în fiecare an, pe 15 ianuarie să avem o zi dedicată lui Eminescu, în care să recităm poezii...să aducem un omagiu celui ce este “Luceafărul poeziei româneşti”.
Despre Eminescu s-au scris multe, s-au auzit la fel de multe, s-au inventat şi mai multe lucruri. Se spune că dacă eşti curios să cunoşti o persoană, stai în preajma ei, cunoaşte-i mediul în care trăieşte, cercurile de persoane pe care le frecventează, cunoaşte-i obiceiurile. Nouă ne este imposibil să realizăm toate aceste lucruri, acum, pentru a-l cunoaşte pe Eminescu, însă suntem norocoşi că ne-au rămas câteva mărturii scrise care ne ajută să pătrundem şi mai mult în viaţa poetului, în opera sa, în sufletul lui. Astfel,  adevărul îl ştiu doar cei care l-au cunoscut îndeaproape. Există câteva personalităţi ale culturii noastre care au fost în preajma marelui poet. Una dintre ele a fost Ion Luca Caragiale. Imediat după moartea lui Mihai Eminescu, în 20 iunie 1889, acesta publică în ziarul „Constituţionalul”, articolul „În Nirvana”, în care se regăseşte evocarea personalităţii poetului.
Caragiale scria:   "Sînt peste douăzeci de ani de-atunci.... Eminescu... Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Era un copil minunat. Avea doar 17 ani..
Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte.
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece".
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.
Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet!”
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.  Titu Maiorescu

         Eminescu a fost un om, mai întâi de toate. A fost un om care în ciuda diferitelor piedici pe care i le-a pus viaţa, a continuat cu zâmbetul pe buze, făcând ceea ce şi-a dorit: a scris. Şi a facut-o foarte bine, opera lui fiind recunoscută peste hotare. A publicat un singur volum de versuri, „Poesii”, la insistenţele lui Titu Maiorescu. Nu îşi dorea publicitate, recunoaştere, el avea plăcerea de a scrie fără lauri, laude sau premii. Astfel, putem învăţa o lecţie de viaţă fenomenală de la marele nostru poet: să încercăm să facem ceea ce ne place şi acel lucru să îl săvârşim cu seriozitate maximă, determinare, perseverenţă.

Faceți căutări pe acest blog