O seară de iarnă...

O seară de iarnă...
Un ceai fierbinte, melodii "melodioase" şi gânduri care se lovesc de ziduri.. În ciuda frigului năprasnic care s-a lăsat peste oraş, există căldura amintirilor frumoase care parcă îşi fac loc în aceste seri reci..
E ciudat cum serile de iarnă devin seri de meditaţie. Niciun anotimp nu ne oferă asemenea momente când putem fi mai aproape de noi decât oricând. Sunt clipe de "spovedanie" sufletească, clipe în care putem fi doar cu...noi înşine, să facem bilanţuri sentimentale, să încheiem contracte cu ego-ul nostru, să ne amintim tot ce-a fost şi să privim spre ce va fi... Se spune că acestea reprezintă realitatea noastră interioară, acea realitate pe care n-o împărtăşim nimănui, pe care n-o recunoaştem decât în situaţii-limită. Sau poate e o realitate pe care nu dorim să o recunoaştem ca fiind proprie, negând până ajungem să credem în negare.
Seri reci...clipe de singurătate pe care, totuşi, le agreăm; chiar ajung să ne încânte şi ajungem la o oarecare împlinire fugitivă a fiinţei noastre. Ne oferim posibilitatea să zburdăm prin nebănuitele colţuri întunecate ale minţii şi sufletului pentru a regăsi, poate, ceea ce credeam uitat...
Finalul serii reci -- un zâmbet cald.. de speranţă, de încredere ...

Ce bine că eşti ...

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nichita Stănescu

Natural

Am pornit cu trenul spre Oltenia...


Verde...verde crud...



Totul e atât de energic, parcă toată vitalitatea se ascundea aici, spre Valea Jiului..Trenul îmi oferă atâtea prilejuri de a-mi bucura privirea cu natura care se desfăşoară în faţa ochilor mei. E un spectacol de culori vii, între care împărăţia cromatică o deţine verdele.
Limita dintre Cer şi Pământ pare atât de bine conturată.
Norii petrec într-un mod numai de ei ştiut. Parcă sfidează orice urmă de umanitate în jocul lor neliniştit. Câte un nor negru îşi face apariţia pe cer, parcă cerând socoteală celorlalţi, impunându-se prin prezenţă.
Soarele îşi revarsă razele peste această împărăţie a naturii. Acesta intră la un moment dat în jocul norilor, bucurându-se şi el de vitalitatea pe care o oferă umanităţii.
Munţii se ridică, maiestuoşi ca nişte regi care domnesc peste regatul verde. Sobrietatea acestora se observă printre ramurile dese ale copacilor, impunând respect oricărei vietăţi care îi zăreşte.
Trenul încearcă să îşi facă loc printre toate minunăţiile naturii înfăţişate fiind ca un ghid pentru călătorul care pribegeşte prin lume.