A devenit o tradiţie ca în fiecare an, pe 15 ianuarie să avem o zi dedicată lui Eminescu, în care să recităm poezii...să aducem un omagiu celui ce este “Luceafărul poeziei româneşti”.Despre Eminescu s-au scris multe, s-au auzit la fel de multe, s-au inventat şi mai multe lucruri. Se spune că dacă eşti curios să cunoşti o persoană, stai în preajma ei, cunoaşte-i mediul în care trăieşte, cercurile de persoane pe care le frecventează, cunoaşte-i obiceiurile. Nouă ne este imposibil să realizăm toate aceste lucruri, acum, pentru a-l cunoaşte pe Eminescu, însă suntem norocoşi că ne-au rămas câteva mărturii scrise care ne ajută să pătrundem şi mai mult în viaţa poetului, în opera sa, în sufletul lui. Astfel, adevărul îl ştiu doar cei care l-au cunoscut îndeaproape. Există câteva personalităţi ale culturii noastre care au fost în preajma marelui poet. Una dintre ele a fost Ion Luca Caragiale. Imediat după moartea lui Mihai Eminescu, în 20 iunie 1889, acesta publică în ziarul „Constituţionalul”, articolul „În Nirvana”, în care se regăseşte evocarea personalităţii poetului.
Caragiale scria: "Sînt peste douăzeci de ani de-atunci.... Eminescu... Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Era un copil minunat. Avea doar 17 ani..
Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte.
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece".
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.
Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet!”
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Titu Maiorescu
Eminescu a fost un om, mai întâi de toate. A fost un om care în ciuda diferitelor piedici pe care i le-a pus viaţa, a continuat cu zâmbetul pe buze, făcând ceea ce şi-a dorit: a scris. Şi a facut-o foarte bine, opera lui fiind recunoscută peste hotare. A publicat un singur volum de versuri, „Poesii”, la insistenţele lui Titu Maiorescu. Nu îşi dorea publicitate, recunoaştere, el avea plăcerea de a scrie fără lauri, laude sau premii. Astfel, putem învăţa o lecţie de viaţă fenomenală de la marele nostru poet: să încercăm să facem ceea ce ne place şi acel lucru să îl săvârşim cu seriozitate maximă, determinare, perseverenţă.
